Apropiindu-ne... mai aproape, citim în "Danube" de Claudio Magris despre rutele imprevizibile ale călătoriei, împletirea căilor, presupusa aleatorietate a opririlor, incertitudinea amurgului, asimetria fiecărei rute și chiar despre conflictul animat al unor mici orașe pentru izvoarele Dunării, dincolo de faptul că menționează și o ipoteză îndrăzneață a unui istoric distins, conform căreia Dunărea se naște esențialmente dintr-un flux de apă!

Cu toate acestea, ruta către râurile timpurilor noastre este încă neînregistrată. Curenți, afluenți, ramuri, calitatea și compoziția chimică a apei pe care o primește și o transportă, irigații poate aparținând solurilor problematice și exigente, maree, canale, mici nave cu pânze expuse vânturilor anotimpurilor, porturi, opriri, geometrie, precum și delta în care mulți bușteni inutili sunt trăși încoace și încolo și care, la un moment dat, se pierde în marea sărată, fără a-și altera compoziția chimică, o moarte mică sau mare pentru unii! Ramurile râului, spune Claudio Magris, își urmează fiecare propria cale, emancipate de imperativul unității-identității, și mor precum inima, unghiile sau părul pe care certificatele de deces îi eliberează de legăturile credinței reciproce. Și desigur, are dreptate când afirmă că nu există un motiv anume pentru a determina estuarul, așa cum s-a făcut de secole cu izvoarele, dar ar fi mai potrivit să le lăsăm să moară în tăcere... fără a mai stimula și agravă confuzia deja creată, am adăuga la rândul nostru!