Narațiunea Tranziției amintește de un thriller. Francezii ar defini-o ca fiind "întunecată" sau "greu de suportat". Așa că nu ar putea avea un final fericit. Începe luminos, apoi se întunecă și urmează noaptea adâncă a crizei. Inițial, Konstantinos Karamanlis inițiază o tranziție democratică care devine un model pentru alte țări, dincolo de continentul nostru. Dar aici se termină veștile bune. Grecia cade acum în mâinile unei vechi găști de politicieni care au dominat înainte de abominabila dictatură. Viața politică nu se reînnoiește.

Karamanlis abandonează Noua Democrație în propria-i neputință. Andreas Papandreou, cel mai talentat dintre politicieni, se dovedește a fi populist și deraiază economia. Mitsotakis este inadecvat și învechit. Simitis și Kostas Karamanlis sunt oportunități ratate. În fața crizei, George Papandreou este fatal. Samaras, un politician din alte timpuri, eșuează. Tsipras încearcă să maturizeze, la un cost greu pentru țară. Politicienii și partidele sunt discreditate. Iar țara? Se târăște cu un stat eșuat, cu un personal politic inadecvat și cu o cultură autodistructivă a polarizării.