Când această carte a fost publicată pentru prima dată în 1986, avea două obiective principale. Studiile asupra Revoluției Ruse erau într-o oarecare măsură inegale. Autorii și-au concentrat atenția asupra anului 1917, arătând un interes redus pentru deceniile dinainte și după Revoluție. Prin acoperirea perioadei 1900-1927, am dorit să arătăm că putem înțelege mai bine Revoluția prin extinderea intervalului cronologic al cercetării. În acea perioadă, era popular să se scrie despre politică, economie și societate ca și cum ar fi lucruri complet diferite. Era o nevoie urgentă de a aduce lucrurile împreună. Din sfârșitul anilor '80, au devenit disponibile multe informații noi în URSS, deoarece conducerea comunistă sovietică a relaxat restricțiile impuse asupra accesului la surse scrise și alte surse. A doua ediție a cărții a inclus astfel de materiale; a treia ediție a luat în considerare descoperirile arhivistice, precum și dialogul istoricilor din anii '90. Această a patra ediție păstrează textul de bază, revizuit în mod corespunzător, precum și structura și argumentul original. Cu toate acestea, conținutul a fost modificat în lumina informațiilor și perspectivelor noi. O altă schimbare este adăugarea unei introduceri generale, care completează prefața fiecărui capitol. Revoluția Rusă rămâne în secolul al XXI-lea o problemă la fel de controversată ca și în momentul în care a avut loc. Aceasta este ceva ce nu se va schimba.

Revoluția Rusă a declanșat un cutremur politic. În februarie 1917, monarhia Romanov a fost zguduită; în martie, a căzut. Doar acest fapt a avut o semnificație globală. Rusia și celelalte Puteri Aliate erau implicate în Marele Război împotriva Puterilor Centrale. Guvernul Provizoriu, o alianță fluidă de liberali și socialiști, a marginalizat împăratul Nicolae al II-lea și miniștrii săi, a proclamat drepturi politice universale și a preluat responsabilitatea pentru apărarea națională. A luptat să supraviețuiască în mijlocul confuziei și a lunilor de conflicte politice. În octombrie, a cedat și puterea a fost preluată de Vladimir Lenin și bolșevicii. Această a doua revoluție a avut o semnificație și mai mare decât prima. Partidul Bolșevic a susținut o combinație mai radicală de socialism decât orice ministru socialist al Guvernului Provizoriu - și din acest motiv, bolșevicii au început, de asemenea, să se numească comuniști, pentru a se distinge de opozanții lor mai prudenți. Decenii de mobilizare și organizare în Europa și America de Nord nu au produs încă un guvern compus exclusiv din socialiști. Bolșevicii din Rusia au realizat că se aflau în fruntea forțelor de transformare revoluționară.

Dacă ar fi vorba doar despre evenimentele din 25 octombrie pe străzile Petrogradului, evenimentul nu ar fi de interes internațional. Cu toate acestea, în câteva săptămâni, marile orașe industriale ale fostului Imperiu Rus au intrat sub controlul unui guvern condus de bolșevici. Au fost emise decrete care răsturnau ordinea socială. "Trecerea la socialism" a fost anunțată, iar bolșevicii au stabilit o dictatură pentru a o realiza. Puțini în străinătate, dar și în Rusia, credeau că vor rămâne mult timp la guvernare.

Chiar și liderii bolșevicilor nu aveau așteptări mari pentru revoluția lor, deoarece nu se așteptau să supraviețuiască fără sprijin din altă parte. Sperau să fie salvați de o "revoluție socialistă europeană". Cu toate acestea, deși au câștigat Războiul Civil care a urmat preluării puterii, ei nu au reușit să răspândească revoluția în restul Europei. În timp ce își consolidau regimul, au fost nevoiți să recunoască că societatea rusă și economia sa nu puteau fi transformate peste noapte. Cu toate acestea, erau mândri că au făcut un început. S-au prezentat ca un exemplu de urmat de toți socialiștii de stânga. Construiau un nou tip de societate pe ruinele imperiului anterior. Credeau că deschideau calea către o modernitate nouă și mai bună. "Istoria" era de partea lor. Așa vedeau comuniștii și simpatizanții Revoluției Ruse și a realizărilor sale. Lenin era eroul lor. Chiar și cei care găseau defecte în teoria și practica comunistă continuau să judece URSS-ul în proprii lor termeni. Prioritizau drepturile colective în defavoarea individualismului și intereselor economice individuale. Ce valoare avea libertatea politică dacă nu asigura disponibilitatea largă a hranei, asistenței medicale, educației și locuințelor? Generații de comentatori, până la prăbușirea comunismului în URSS în perioada 1989-1991, au insistat că regimul sovietic merita beneficiul îndoielii.

Discuția continuă. Revoluția Rusă a fost unul dintre evenimentele care au modelat istoria recentă a lumii. A avut un impact direct și intens care a durat până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și chiar mai departe. Până în 1945, URSS-ul a fost singurul stat comunist (cu excepția Mongoliei, unde a instalat un guvern al bărbaților). Preluarea puterii în octombrie 1917 a încurajat crearea partidelor marxiste-leniniste în Europa, America de Nord și în alte părți. Dorința de a preveni răspândirea comunismului sovietic a influențat înființarea guvernelor fasciste și autoritare de dreapta. În ciuda adversităților mari, URSS-ul a învins Reich-ul al Treilea în cel de-al Doilea Război Mondial. Comunismul a triumfat, extinzându-se rapid în Europa de Est și China, acoperind în cele din urmă o pătrime din suprafața Pământului. Noile state comuniste, în ciuda diferențelor lor naționale, au imitat în mare măsură ordinea sovietică în ceea ce privește politica, instituțiile și ideologia. În Războiul Rece, care a început la sfârșitul anilor 1940, două blocuri de putere majore conduse de URSS și SUA au intrat în conflict. Pace globală a fost amenințată până la sfârșitul anilor 1980, când președintele Ronald Reagan și secretarul general Mikhail Gorbachev au ajuns la un acord între cele două țări. Decenii întregi, până la desființarea sa în 1991, ordinea sovietică care a apărut în octombrie 1917 a influențat politica pe toate continentele.