„Fundamentele metafizicii moravurilor” (1785), prima dintre cele trei lucrări etice majore ale lui Kant, prezintă în mod programatic principalele concepte, poziții și principii ale filosofiei sale morale. Va fi urmată de „Critica rațiunii practice”, care oferă fundația sistematică a eticii, și de „Metafizica moravurilor”, care include aplicarea sa în filosofia dreptului și în partea specială a eticii.

În această carte, Kant dezvoltă o filosofie morală complet inovatoare, care nu urmărește fericirea egoistă individuală, ci să devină activ demn de fericire și de natura umană. Caracteristici ale acestei etici sunt că se bazează pe Rațiunea corectă și nu se preocupă de ceea ce fac oamenii în realitate, ci de ceea ce este moral rezonabil și de adevăratele valori, indiferent de etica dominantă, convențională, obișnuită sau stabilită. Introduce un concept cu totul nou de libertate ca independență față de necesitatea fizică și orice altă necesitate (inclusiv socială și psihologică), ca autonomie și autoactivitate. În același timp, nu uită că se adresează ființelor umane, adică ființe finite, imperfecte, fragile (și doar potențial raționale) care depind de o multitudine de nevoi.

„Fundamentele metafizicii moravurilor” este recunoscută universal - împreună, de exemplu, cu „Etica nicomahică” a lui Aristotel - ca una dintre cele mai mari lucrări clasice și fundamentale ale filosofiei morale. Comparativ cu celelalte două lucrări ale trilogiei etice a lui Kant, Fundamentele este scrisă într-un stil mult mai elocvent, viu și ușor de înțeles, ceea ce o face cea mai bună introducere în opera lui Kant.