Mulți oameni percep eclipsa narativelor. Motivul adesea invocat are legătură cu era, o eră "relativistă" sau "managerială", în care marile narative par fie comune, fie false sau - cel mai rău - învechite. Și este un fapt că, în cea mai mare parte, domeniile discursului public - politica, știința, filosofia - par să le respingă. Trăim într-o lume în care, aparent, marile probleme întunecate și neclare ale existenței devin din ce în ce mai mult obiecte teoretice.
În acest sens, arta contemporană este un domeniu privilegiat. Deși pare adesea că a durat mult timp să revendice posibilitățile altor domenii, arta continuă - cel puțin în cele mai importante expresii ale sale - să păstreze acest privilegiu: vorbește despre toate acele lucruri la care nimeni altcineva nu poate atinge, într-un mod pe care nimeni nu și-l poate imagina înainte de a o întâlni. Marile narative, poate mai mult decât în orice altă eră, aparțin artei.
Desigur, acest privilegiu nu este unul evident sau auto-evident. Chiar și atunci când o operă de artă îl revendică, este nevoie de ceva în plus pentru ca opera să-și capete sensul. Acesta este angajamentul privitorului, posibilitatea de a se integra în narativ, într-un mod în care monologul operei devine monologul privitorului, ca o recitare dublă.
Este o provocare să se încorporeze astfel de narative într-o narativă mai largă. Din unele perspective, este un hibrid. Și nu ar fi dificil să găsim mulți care ar considera inacceptabilă o astfel de abordare din punct de vedere etic. În mod specific, artiștii care participă la această expoziție probabil nu sunt cei pe care i-ați aștepta să-i vedeți - cel puțin toți împreună. Mulți sunt cu siguranță atât de diferiți unul față de celălalt în ceea ce privește obiectivele și metodele lor, încât este dificil de imaginat în avans cum se încadrează în aceeași narativă.
Cu toate acestea, propunem că narativa este tocmai modul în care se asigură următoarele: Fiecare operă de artă este în sine un complex de lecturi stratificate care ne permite să ne pierdem în golul care se deschide în fața noastră și să ne recunoaștem în el în diferite moduri. În același timp, există totuși un fir de bază pe care îl urmăm, o lectură amplă care ne conduce pas cu pas în cursul istoriei și, prin urmare, către o angajare specifică față de opere, către o identificare profundă cu ele.
Expoziția "Distruge Atena" spune o poveste. [...]
Dacă există ceva ce expoziția "Distruge Atena" nu este, atunci nu este o cercetare. Nu își propune să fie un barometru al producției artistice în acest moment, nici să învețe pe cineva ce este important astăzi în arta contemporană sau în contextul geopolitic. Nici măcar nu vrea să-și exprime o opinie despre ceea ce este important, crucial, intervenționist sau nou, nu vrea să argumenteze în favoarea unei practici sau împotriva alteia, nu vrea să prevadă încotro se îndreaptă lucrurile acum sau unde vor fi mâine.
Este o poveste. Ca o poveste, sperăm că are sens între momentul în care începe și momentul în care se încheie.

(din introducerea curatorilor expoziției: Xenia Kalpaktsoglou, Poka-Yio și Augustine Zenakou)