Imperiul Bizantin a menținut relații cu lumea arabă în principal în timpul războaielor bizantino-persane, în care arabii au participat ca aliați ai celor două beligeranți. Această situație stabilită ar fi fost răsturnată de un singur om: Muhammad. Predica sa religioasă, socială și politică a servit ca un catalizator printre triburile arabe, provocând reacții unice în istoria lumii. De atunci, relația dintre lumea arabă și Bizanț devine ostilă, cu imperiul aflându-se într-o poziție defensivă timp de cel puțin trei secole. Dacă trebuie să căutăm un termen lingvistic care să caracterizeze relațiile arabo-bizantine pe tot parcursul perioadei bizantine de mijloc, cuvântul "antagonism" este cel mai potrivit. Acest antagonism se exprimă ca o agresiune expansivă arabă, care uneori ia forma războiului sfânt și vizează răspândirea califatului arab. Prima eșec în planul de islamizare globală a fost înfrângerea forțelor arabe în Bătălia de la Constantinopol (670-677). Orice perspectivă de expansiune către teritoriul european prin Anatolia ar fi fost definitiv oprită în 717/718, odată cu înfrângerea arabilor în fața zidurilor Constantinopolului. Perioada lungă de echilibru care a urmat până la contraatacul bizantin din secolul al IX-lea a fost întreruptă de ocuparea Cretei și crearea emiratului arab-cretan. Antagonismul nu a încetat niciodată să fie elementul dominant în relațiile dintre Imperiul Bizantin și califatul arab. Studiile din această carte se concentrează asupra diferitelor aspecte și manifestări ale acestui antagonism.