"Moarte? Nu mă gândesc la asta."
Dacă acest comentariu atribuit lui Jean-Paul Sartre este adevărat, atunci el avea o poziție rară printre filosofi: puțini erau cei care nu erau chinuiți de idei despre moarte.

În această carte, care acoperă o gamă largă și oferă numeroase stimuli, Simon Critchley susține că întrebarea despre ce constituie o "moarte bună" este mereu în centrul filosofiei, de la antichitate până în prezent. Dar ce învățăminte putem trage din moartea filosofilor înșiși? Din cele 190 de cazuri relatate aici, mulți au murit în moduri stranii, și există destule incidente de nebunie, crimă, sinucidere și afecțiuni grave (dar și amuzante). Heraclit a murit sufocat acoperit cu gunoi; Aristotel s-a sinucis cu un brici; Empedocle a sărit cu bună știință în craterul Muntelui Etna pentru a deveni un zeu; Hegel, pe patul de moarte, a spus: "Doar o persoană m-a înțeles în viața mea... Și nici măcar el nu m-a înțeles"; Jeremy Bentham a cerut să fie conservat - astăzi este expus în mod public la University College London; Nietzsche a suferit o criză nervoasă în Torino și a căzut în nebunie...

Cu referințe care variază de la haiku-urile de moarte autoironice ale maeștrilor Zen la ultimele cuvinte ale sfinților creștini și înțelepților timpului nostru, "Cartea filosofilor morți" este o carte plină de gânduri și plăcută. Așa cum arată Critchley, atunci când studiem ceea ce marii gânditori au spus despre moarte, încrederea noastră în viață este reînnoită și ajungem să examinăm sensul fericirii; în ce măsură este realizabilă și cât timp poate dura. Învățând cum să murim, învățăm cum să trăim.

"S-ar putea să fii surprins, dar în paginile aparent macabre care urmează, sunt mereu preocupat de fericire, sensul ei și cum poate fi realizată..."

(din introducerea autorului)